Ție ce ți-a spus haosul?

239685fb40049038d237c85d5213ffdc

Am vrut să scap de monotonie, de griji, de gânduri. Am ieșit din casă, am găsit o bancă și am prins rădăcini adânci pe ea. Am prins rădăcini în acel loc câteva ore de parcă eram o statuie ce făcea parte din peisaj.

Și am ascultat.

Am ascultat orașul.

Am ascultat liniștea și zumzetul din jur.

Am ascultat haosul.

Am ascultat oamenii.

Am vrut să mă detașez de ceva, atașându-mă de altceva. Am vrut să scap de propriul haos din mintea mea, însă m-a acaparat haosul din jur, cel de zi cu zi, cel neobservat, dar existent. Am scăpat de haosul meu diurn și am acceptat vibrațiile haosului nocturn ce nu-mi aparținea.

M-am îmbătat cu el, cu un haos viu, plin de viață. Am închis ochii și am început să ascult vocile din jur, zgomotul mașinilor, graba tuturor. Am început să simt graba vieții și a timpului. În mine și-au facut loc sute de gânduri, de simțuri și trăiri.

Am început să plâng. M-am panicat și pe chipul meu au apărut șiroaie de râuri fierbinți cuprinse de regret, de păreri de rău pentru cei din jur, pentru mine, pentru ei iarăși. Parcă totul era prea intens. Eram eu prea slabă pentru haosul lumii sau lumea era un haos prea puternic și distrugator pentru sentimentele mele?!

Realitatea m-a izbit cu o cruzime de nedescris. Eu eram cea vinovată. Din cauza mea intentisatea haosului din jur a început să-mi șubrezească micuțul glob de cristal care mă înconjura. Am meditat așadar la faptul că nu eram atentă la ambientul lumii. Sau eram, dar nu îndeajuns de mult. Atenția îmi era acaparată de propriul meu haos, de propria mea dezordine din interiorul globului meu. Pereții lui nu îmi permiteau să simt lumea și trăirea ei.

Am respirat de căteva ori pentru a mă învăța cu brutalitatea din exterior. Am continuat să plâng, șiroaiele fierbinți topind pereții de cristal care mă înconjurau.

Eram pregătită pentru altceva decât știam eu.

Eram pregătită să ascult și ziua, și noaptea. Să simt și ziua, și noaptea.

Haosul, dezordinea, graba, viața.

Și am auzit șoaptele, am ascultat vocile, am simțit supraviețuirea și haosul a început să râdă fericit. Haosul din jur, al oamenilor și al vieții grabite, m-a îmbrațișat strâns și mi-a vorbit glaciar în ceafă. A spus că mă va poseda, că voi ajunge să îl simt până cănd suflul meu va pieri.

Ție ce ți-a spus haosul?

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s