Dar răutatea nu te obosește?!

Truly-evil-people-dont-just-hurt-others.-They-take-pride-in-the-pain-they-cause-and-then-try-to-blame-their-victims

      Când eram mică aveam prostul obicei de a cataloga lumea ca fiind bună. Credeam că esenţa fiinţelor umane este bunătatea şi că totul ar fi avut rezolvare cu înţelegere. Nu mă înţelegeţi greşit; încă sunt de părere cu faptul că totul s-ar putea rezolva cu uşurinţă înţelegând problemele. Depăşind asta, am realizat că bunătatea nu există că esenţă.

       Esenţa este instictul animal. Asta cred acum și am de ce anume să cred asta.

    Suntem oameni, însă oamenii sunt animale. Ce altceva decât instinctul de supravieţuire domneşte în fiecare om? Instictul de supravieţuire ne face să fim reci, să fim răi, să obţinem ce ne dorim indiferent de mijloace.

       Bunătatea este centrul în care trebuie să ne învârtim pentru a putea convieţui unii cu ceilalţi. Trebuie să controlăm întunericul din fiecare dintre noi, căci altfel totul ar fi cumplit. Dacă am deveni toţi aşa cum suntem de fapt şi să avem libertatea simţurilor, războaiele mondiale şi catastrofele naturale ar fi o nimica toată. Toate acestea nu ar mai avea importanţă şi nu ar cauza atâtea daune cât ar cauza răutatea umană.

      Acum, dilema mea este… Răutatea nu te oboseşte pe tine ca om? Pentru că eu atunci când sunt răutăcioasă obosesc. Mă extenuază. Nici atunci când sunt lapte şi miere nu mă simt prea bine, cum ar trebui probabil.

      Încerc să mă menţin pe o anumită linie de plutire, undeva între bine şi rău. Şi sunt de părere că fiecare om procedează în acest fel.

     Încercăm să ne menţinem pe limita dintre bine şi rău pentru că nu suntem pregătiţi pentru cine suntem noi cu adevărat. Suntem prea speriaţi, prea înfricoşaţi, căci fiecare om este conștient de puterea pe care o are fiinţa umană.

 

Acum nu mai vreau să schimb lumea

a0e6c8da695698665ea609f045e6c21d

         Am vrut să schimb lumea.

         Am visat să schimb lumea, să schimb fiecare mod nepotrivit de gândire, însă la un moment dat, am renunţat. Nu am mai văzut vreun rost în visul meu. Visul meu părea deja pueril, un vis prea ostil pentru persoana proprie devenită. Am observat că fiecare om dacă doreşte să îşi păstreze o anumită gândire, o păstrează. Cei care vor să afle cine sunt, abia atunci realizează că schimbarea trebuie să vină din ândul propriu.

       Am încercat să schimb percepţiile persoanelor de lângă mine. Nu, nu eram experimentată îndeajuns de mult încât să cred că ce gândesc ei este greşit, însă intuiţia mea mi-a fost cea mai bună călăuză. Persoanele din jurul meu m-au văzut apoi altfel de cum eram. Tot ce reuşeam să fac era greşit din punctul lor de vedere.

           Eu nu simţeam asta.

       Şi mă bucur enorm că nu simţeam asta, căci am realizat mai apoi faptul că neascultand de ei era principalul motiv al schimbării mele. Încercând să acţionez ca ei, greşeam, o dădeam în bară, dădeam chix, cum s-ar spune. Astfel, am reacţionat după bunul meu plac. M-am simţit fericită şi împăcată cu mine. Am simţit că în sfârşit nu mai greșesc şi că fac ceva bun.

         Acum realizez cât de eliberator şi ce sentiment plăcut e să te simţi împăcat cu propria persoană, să fii fericit numai gândit că ai realizat ceva.

           Acum mă simt împăcată cu mine. Acum îmi este bine mie. Nu, nu sunt egoistă. Am făcut destul bine pentru alţii, iar acum, e timpul meu.

          Acum nu mai vreau să schimb lumea. Vreau să mă schimb eu în omul care sunt. Vreau să îmi schimb gândirea pentru omul care simt că sunt de atâta vreme. Acum vreau ca omul din mine să iasă la suprafaţă.

Ce se întâmplă cu noi?

        Ce se întâmplă cu noi?

       De ce am ajuns așa?

       Unde au ajuns toate gândurile noastre comune adunate atâția ani? Unde au dispărut așa ușor toate dorințele noastre pe care le nutream? Unde au dispărut toate sentimentele de lejeritate dintre noi? 

       Mai ții minte când înainte eram noi? Acum ne e e frică de propriile alegeri din cauza noastră. Acum nu mai este  lejeritatea de a fi tu și de a fi eu pentru că trebuie să fim noi. Ne plăcea de tine și mine cum eram, dar când am ajuns noi totul a început să se deterioreze. Nu înțelegem că nu e bine și ne supărăm. Nu înțelegem că avem nevoie de individualitatea noastră și ne certam când ne trezim separați pentru că obișnuința noastră a devenit prea toxică. 

         Îmi e dor. Simt un gol cu marginile de vinovăție. Mă simt vinovată că ne vreau separați când văd că totul a luat o întorsătură urâtă. Îmi e atât de dor de atâtea lucruri încât simt că duc dorul unor halucinații. Mă întreb dacă mereu am fost așa sau dacă am ajuns să ne schimbăm din cauza altor factori. Bineînțeles că am făcut-o…

        Îmi e atât de dor de anumite lucruri încât mă îndoiesc de existența lor. Nu e plăcut, însă nu am ce face. Lucrurile dintre noi au degenerat într-o direcție toxică și cel mai rău e că nu putem spune nu. Ne certam când ne trezim singuri, deși asta e ce ne dorim. Ne certăm din lucruri minore și parcă nu ne mai suportăm. Ne-am umplut atât de noi încât am uitat că suntem două persoane diferite. 

       Îmi e dor de tine. Îți e dor de mine. Ne e dor de noi, cei separați. Noi am devenit toxici și deși ne dăm seama de asta, continuăm să nu ne schimbăm. De ce? Ne vrem libertatea înapoi, ne vrem individualitatea înapoi. Avem nevoie de noi cei separați pentru a ne vedea unde și cum am ajuns. Oare ne e frică să dăm perdeaua toxicității la o parte din cauza asta? Oare ne e frică de faptul că suntem atât de schimbați acum încât iubirea a dispărut și i-a luat locul obișnuința? 

         Într-un final vom ajunge să ne vedem cum suntem eu și tu, nu noi. Atunci vom realiza că am regretat că ne-am schimbat, că am devenit o persoană cu două personalități. Va durea și ne va trezi. 

Niciodată nu va exista întotdeauna

    

       Știi care-i problema oamenilor? Sunt trecători. Sunt periodici. Sunt instabili. 

        Nu vor rămâne lângă tine, oricât de loial vei fi tu. Nu contează ce prieten bun ești, ce fel de partener ești pentru persoana de lângă tine, ce fel de legătură sanguină ai tu cu persoana lângă care stai. Tu vei pleca. Persoana va pleca. Veți dispărea unul de lângă celălalt. Poate că veți fi amândoi conștienți sau poate că nici măcar nu vă veți da seama. Dar relația voastră nu va exista pe o perioadă prea lungă de timp.

        Nu contează ce fel de amintiri vă vor rămâne. Da, le veți purta reciproc în suflet pe cele bune și da, le veți regreta pe cele rele. Ideea e că asta nu va conta atunci când veți dispărea din peisaj. Veți aduna amintiri, sentimente și regrete. Doar astea vor rămâne între voi — amintiri a ce ați fost cândva. 

        Da, veți dispărea amândoi după câteva luni, după ani sau chiar atunci când unul din voi va muri. Nu contează cât va dura. Nu veți rămâne același timp unul lângă altul. Unul va pleca primul. 

        Mi se pare inutil să existe păreri de rău după ce totul de termină. Mi se pare inutil să plângeți unul după celălalt. Mi se pare inutil dorul resimțit după separare. Dacă amândurora v-ar fi păsat îndeajuns de egal de voi, de relația dintre voi, nu ați fi ajuns la separarea relației — fie ea amicală, amoroasă sau familială . 

        Oamenii sunt instabili. Nu au încredere nici măcar în ei, deși au cochilia atât de bine structurată încât sunt gata să păcălească pe oricine. Acești oameni instabili inspiră încredere. Acești oameni sunt falși. Ceilalți oameni sunt la fel ca și aceștia.

         Niciodată nu va exista încrederea totală în forțele proprii. 

         Niciodată nu va exista siguranța aceea după care fiecare om tânjește atât de mult. 

        Niciodată nu vom avea timp pentru a realiza ce ne dorim. 

        Niciodată nu va exista întotdeauna. 

        Este o minciună faptul că vom rămâne aceiași. Este o minciună faptul că vom avea parte de toate reușitele pe care ni le dorim. 

        Viața constă în minciuni, în instabilitate, în nesiguranță. 

        

Atinge-mă

​    Atinge-mă. Atinge-mă ca și cum ne vedem pentru ultima dată și chiar îți va părea rău că nu ne vom mai vedea apoi. Atinge-mi sufletul până încep să uit de mine. Am nevoie să te pierzi în mine până mă uit pe mine.

        Închide ochii. Deschide-ți inima. Lasă-te condus de intuiție și privește adânc în mintea mea. Gândurile mele s-ar putea să te facă să amețești puțin, dar chiar am încredere că ești capabil sa le faci față. Știu că ești capabil să mi le înțelegi. Poate că în final mă vei ajuta să ajung la o ordine cu ele. Simt că toate gândurile mele zboară și îmi este greu să le mai prind. Chiar aș vrea să le prind.  

        Vreau să atingi punctele sensibile ale sufletului meu și să intri încet în ființa mea imaterială. Vreau să simt fiecare atingere sufletească de a ta și să simt cum mă umplu de tine și de ființa ta. Linge-mi delicat rănile și ajută-mă să ajung la climaxul intelectual. Am nevoie de cunoștințele tale, am nevoie să mă completez psihic cu tine. 

        Sărută-mi vibrația și gustă-mi esența. Fii mândru de cum înfloresc în interior. Da, îți place. Pot să o simt. Ești atât de mândru de ce ai realizat, încât tremur cu fiecare gând conectat. Și eu te fac pe tine să tremuri. Simți o fericire atat de abisală încât tot ce simt se transferă la tine. Conexiunea noastră ajunge la un punct în care gândurile mele devin ale tale. Tot haosul meu îți strică ordinea, iar ordine ta îmi așează plăcut ce gândesc. Nimic nu mai zboară. Reușesc să prind fiecare gând, fiecare senzație și nu aș mai vrea să mă opresc. 

        Aceste senzații mă obosesc. Totul este atât de intens încât avem nevoie de o atingere fizică. Ne e frică — pot simți asta — de atingerile fizice care ne-ar putea strica armonia imaterială. 

        Ne deschidem ochii. 

        E de ajuns. 

        Știm bine că este de ajuns și asta ne mulțumește. 

        

Ține-mă de mână

​     

        Ține-mă de mână, știu că ai nevoie de mine. Ține-mă de mână, știi că am nevoie să știu că ești aici, lângă mine și cu mine. Am nevoie să știu că ești prezent cu mine, nu că doar prezența ta fizică e cu mine. Tu știi că eu nu sunt prezentă lângă tine doar fizic. 

         Privește-mă cu adevărat și citește-mi dorul. Privește-mă cu adevărat și citește-mi iubirea. Privește-mă cu adevărat și simte-mă. 

         Așa, vreau să îți simt atingerea fermă în felul în care îți încolăcești degetele cu ale mele, așa cum făceai odinioară. Așa, vino și apropie-te până când frunțile noastre ni se ating. Mai ții minte cu câte ocazii frunțile ni se atingeau? Sigur că îți amintești, zâmbești cunoscător, însă nu spui nimic.

         Am nevoie să închid ochii pentru câteva clipe. Am nevoie să mă umplu cu și de tine. Îmi cobor capul pe umărul tău doar pentru a mă ascunde subtil la gâtul tău pentru a te respira. Am nevoie să te simt în plămânii mei așa cum avem reala nevoie de oxigen. Îmi faci același lucru. Suntem precum două oglinzi care stau față în față. Ne privim infinit, ne oglindim în infinitate. 

         Zâmbești. Zâmbesc. Te simți fericit? Și eu. De când nu am mai stat așa? De când nu ne-am mai împărtășit această intimitate respirabilă, această nevoie cruntă de a ne atinge inocent? 

         Nu plânge. Lacrimile îți sunt sărate și îți usucă dulceața buzelor. Îți șterg cu mâneca timida lacrimă. Nu vreau să simțim umezeala tristeții. 

         Îți era dor de mine? Mie îmi era de tine. Râzi încet — un cântec scurt, de doar câteva clipe provocatoare. Îmi place să te aud. 

        Mă depărtez puțin de tine și nu pentru că asta îmi doresc, însă îmi e greu să țin pasul cu zecile de senzații pe care mi le dai. Te liniștesc totuși, îți spun că nu mă ridic să plec și chiar mă așez mai bine lângă tine. 

        Stai liniștit, nu dispar. Continui să te țin de mână, știi că ești ancora mea. Mă privești și parcă repeți gândurile mele. Asta mă mulțumește. Tu doar continuă să mă ții de mână, te rog. 

Vreau să nu te uit

        Îmi afund trupul aproape gol tot mai mult în moliciunea patului, printre cearșafurile calde și comode, îmbătată încă de atmosfera liniștitoare a nopții abia trecute. Mă întorc cu fața în sus, adâncindu-mi ochii pentru câteva clipe în albul tavanului obscur. Tot ce se aude în micul nostru refugiu sunt respirațiile noastre și zgomotul produs de cearșafuri. Îmi ating în treacăt coapsa de a ta, însă dormi și nu schițezi vreun deranj.

        Draperia e trasă, iar lumina dimineții nu pătrunde în cameră prea tare. Suntem ascunși în micul nostru refugiu. Arunc privirea spre ceasul de lângă pat; e prea devreme pentru a renunța la placerea de a sta lângă tine și prea târziu pentru un răsfăț matinal în toată regula.

Mă întorc pe-o parte. Vreau să te privesc. Vreau să îți memorez fiecare detaliu. Vreau să îmi aduc aminte de tine. Vreau să nu te uit.

Părul îți e ciufulit, în mare parte de mine și pleoapele îți sunt închise. Tu dormi, eu te admir. Genele lungi și negre ți se odihnesc pe obrajii ce au o tentă vagă de roz, pătând palida culoare obișnuită, iar buzele ușor umflate și pline ți se încadrează armonic în fizionomie. Îmi place să te privesc când dormi. Nu știi, însă vulnerabilitatea ta iese la suprafață de fiecare dată când dormi. 

Îmi ridic mâna, atingându-ți delicat umărul gol. Stai pe spate cu fața către mine. Te va durea gatul când te vei trezi, iar eu voi fi lângă tine pentru a mă oferi să ți-l masez. Îmi plimb degetele de pe umărul tău spre gât, pe obraz, apropiindu-mă și sărutându-ți gingaș buzele. Ai tresărit somnoros și m-ai luat în brațe, zâmbind.

        Poate că nu e atât de târziu pe cât credeam. Mă apropii de tine și mă iei in brațe, atingerea noastră totală, piele pe piele, dându-mi destui fiori cât să îți transmit și ție. Te simt cum te trezești treptat și pot doar să zâmbesc, bucurându-mă de senzație.